CONSTANTIN ANTONOVICI (1911-2002)
MODERNISM MITIC: SCULPTURI, 1942-1975

EXHIBITION DATES:
 30 octombrie - 23 decembrie, 2021

Installation view of Constantin Antonovici sculptures in Mythical Modernism at Westwood Gallery NYC

WESTWOOD GALLERY NYC prezintă “Modernism Mitic”, o retrospective a sculptorului Constantin Antonovici (1911-2002), născut în România, curatoriată de James Cavello. Expoziţia include paisprezece sculpturi din anii 1940-70 (marmură, metal, lemn) şi precum şi documente din Arhiva Antonovici care dezvăluie o viaţă dedicată artei. Expoziţia este din seria de expoziţii despre patrimonii artistice redescoperite, ca parte a programului galeriei, şi este în colaborare cu Galeria Gertrude Stein, o galerie istorică de artă contemporană din New York City.  

Antonovici s-a impus ca artist începând cu anii 1930, când era încă student la Academia de Arte Frumoase din Iași, România, perioadă în care a sculptat altare în lemn pentru două dintre bisericile locale. Curând, priceperea sa de sculptor în lemn a fost recunoscută la concursuri. Tulburările războiului din anii 1940 l-au dus la o schimbare de perspectivă în sculptură, îndepărtându-se de formele tradiționale spre forme inovatoare inspirate de natură. Începând cu anii 1950, Antonovici s-a dezvoltat într-un sculptor modernist post-sincronic, influențat constant de copilăria sa din Neamț, România, o zonă cunoscută pentru cele mai multe mănăstiri din lume pe kilometru pătrat.

Sculpturile sale sunt forme rafinate, sintetice, reduse la atributele lor esențiale, și sunt ancorate atât în folclor, cât și în tradiția modernității. În 1967, Alain Bousquet scria despre Antonovici într-un articol din ziarul fondat de Albert Camus, Le Combat: „Constantin Antonovici oferă un exemplu rar de sobrietate și perfecțiune, prin acea forță interioară asemănătoare muzicii”. Bousquet l-a plasat pe Antonovici în contextul suprarealismului și al cubismului și l-a comparat cu Jean Arp și Giacometti. Figura totemică a lui Antonovici era bufnița, ale cărei imagini și valenţe simbolice l-au preocupat încă din copilărie. Prin verticalitatea sa fundamentală și aspectul său de santinelă, pasărea a fost un motiv important, o creatură mitologică reprezentând puterea și înțelepciunea. „Se află la baza inspirației mele și îmi marchează calea în arta modernă.” Timp de peste treizeci de ani, Antonovici a explorat complexitatea bufniței, exemplificată prin câteva sculpturi expuse în această expoziție: este inclusă şi una dintre primele sale sculpture ale acestui subiect, o bufniță din bronz (1942), cu trăsături recognoscibile, care poate fi comparată cu o bufniță regală monolitică din marmură din 1975, unde doar ochii și formă elegantă pot fi recunoscute. Sculpturile sunt documentate în cartea din 1976, „Constantin Antonovici: Sculptor de bufnițe”.

Două lucrări intitulate „Capul lui Brâncuși” (1956) reflectă omagiul adus Maestrului în formă modernistă de Antonovici, iar alte sculpturi în bronz, „Mefistofel” (1949) și „Portret” (1953) sunt indicative ale purității modernismului, pe care Antonovici l-a refuzat ca „abstracție”. Mai multe sculpturi sunt expuse pe socluri originale din lemn (fie sculptat, fie utilizat ca material de construcţie) și dezvăluie influența etnografiei românești din regiunea Munților Carpați.

Expoziția include documente din arhiva artistului pentru a oferi o privire mai profundă asupra celui care a încercat să îşi găsească locul în lumea artei din New York și, uneori abia a supraviețuit. Arhiva include scrisori despre participarea sa la protestele anti-comuniste din anii 1960, rolul său în procesul episcopului Valerian Trifa, un fost nazist, o scrisoare de la Richard Nixon prin care acceptă un bust al lui Dwight D. Eisenhower creat de Antonovici în semn de recunoștință pentru imigrația în SUA, corespondență cu David Kreeger, precum și fotografii de epocă ale operelor de artă din studio. De asemenea, este expusă relatarea personală dactilografiată a lui Antonovici „Cum l-am cunoscut pe Marele Brâncuși” din 1951, precum și un certificat rar de recomandare scris de Brâncuși pentru a confirma talentul de artist al lui Antonovici. Sunt expuse de asemenea şi scrisori de la vârsta a treia care descriu o luptă lungă pentru sănătate din cauza unui accident vascular cerebral, precum shi documente despre procedurile de evacuare din apartamentul cu chirie controlată al artistului din New York.

Din istoria personală a lui Antonovici, un moment definitoriu a fost căutarea sa intensă vreme de șapte ani, între 1940-47, prin război și închisoare, pentru a-l întâlni pe marele Constantin Brâncuși care locuia la Paris. În 1940, Antonovici a lucrat în atelierul celebrului sculptor Ivan Meštrovič din Zagreb (Croația) timp de șase luni. După ce s-a întors la Zagreb dintr-o scurtă călătorie în România pentru a-şi amâna recrutarea în armată, a descoperit că Meštrovič fusese arestat. Antonovici a fost şi el arestat de SS-ul german, trimis la Belgrad și apoi închis în Germania pentru refuzul său de a lupta de partea naziștilor. În pragul morții, un medic din închisoare l-a ajutat să obțină o eliberare supravegheată la Viena, unde i s-a permis să urmeze Academia de Arte Frumoase și a studiat cu profesorul Fritz Behn, care l-a numit asistentul său didactic. Antonovici a studiat ulterior tehnicile de sculptură în lemn în Tirol (1945-47), apoi s-a mutat la Paris, unde l-a cunoscut în cele din urmă pe Brâncuşi.

Brâncuşi, care nu dorea neapărat să cunoască alţi artişti tineri, a ajuns să-l accepte pe Antonovici ca asistent de atelier între 1947-1951. Munca în atelierul lui Brâncuşi din Impasse Ronsin 11 i-a schimbat sculptorului viziunea asupra vieţii şi artei; a avut, de asemenea, oportunitatea de a continua să-şi realizeze propriile sculpturi în această perioadă de patru ani (în 1950 şi 1951 Antonovici a fost invitat să participe la prestigiosul Salon des Indépendants de la Grand Palais din Paris, cu artiști din fruntea mișcărilor artistice de avangardă; în 1951, Antonovici a expus o sculptură în lemn și o sculptură a unei bufnițe și și-a dat adresa ca Impasse Ronsin 11).

Brâncuşi cerea perfecţiunea de la orice artist onorat să lucreze în atelierul său, iar Antonovici s-a dovedit demn de Maestru. Cei doi împărtășeau faptul că au crescut amândoi în mediul rural din România, precum şi viziunea lor mistică asupra naturii legată de folclor. Brâncuși l-a învățat pe Antonovici să forjeze și să îşi facă unelte de sculptură, care erau mai bune și mai durabile decât cele cumpărate. Antonovici scria despre Brâncuşi: „Creează ca un Dumnezeu. Comandă ca un rege. Lucrează ca un sclav.”
 

DESPRE CONSTANTIN ANTONOVICI (1911-2002)

Antonovici s-a mutat în Statele Unite de la Paris în 1953 via Canada; la scurt timp de la sosirea sa el a câștigat un concurs la New York, care i-a permis să creeze o sculptură basorelief din marmură pentru mormântul episcopului William Manning (dintr-un bloc de 3 tone de marmura de Carrara) la Catedrala St. John the Divine. Acest comision a dus la acordarea unui atelier în subsolul catedralei pe răstimpul întregii vieți. În 1960 a început să cunoască numeroase personalităţi culturale ale vremii prin Romany Marie, o personalitate emblematică a scenei boeme din New York, activă în promovarea lui Brâncuşi. În această perioadă, a continuat să lucreze la seria sa îndrăgită de bufnițe dar a creat și lucrări figurative și ecumenice; a sculptat busturi clasice printre care Voltaire, Beethoven, de Gaulle, Ciprian Porumbescu, Brâncuşi, Homer, Moise şi Dalí. 

În anii 1980, artistul a început să aibă probleme de sănătate, şi a fost paralizat mai bine de un deceniu din cauza unui accident vascular cerebral;  a murit sărac la vârsta de 91 de ani, pe 5 februarie 2002, în New York City. În atelierul său, el a lăsat aproximativ 100 de sculpturi, create între anii 1940 şi 1970, despre care un prieten a comentat că le trata „ca pe copiii săi” și „nu s-ar despărți de ele.” După moartea sa, a început un demers de a păstra moștenirea lui Antonovici şi a documenta opera acestui sculptor modernist şi al naturii uitat.

În timpul vieții sale, Antonovici a participat la expoziții la Paris începând din 1947, inclusiv Salon des Indépendants în 1950, și apoi în Statele Unite, printre altele şi o expoziție personală la Corcoran Gallery of Art în 1964. De asemenea, el a expus din anii 1940-1970 în Italia, Austria, România și Canada. Opera sa a fost apreciată de numeroși critici de artă, printre care Alain Bosquet, Georges Boudaille, Donelson F. Hoops și Ralph Fabri. Sculpturile lui Antonovici se află în colecția Muzeului Kreeger, Washington D.C., a Casei Albe și în numeroase colecții private. O carte comprehensivă despre Antonovici, „Un sculptor pe două continente” (D. Uricariu, V. Bulat) a fost publicată în România (2011) şi detaliază cronologia operei artistului, precum și impactul său în arta secolului XX.
 

PRESS

2021, November 8 - Sinteza

2021, November 8 - Jurnalul Arte Vizuale

2021, November 6 - Retrospectiva a sculptorului Constantin Antonovici

2021, November 4 - Curatorial.ro

2021, November 4 - Modernism.ro